joi, 31 martie 2011

RUGACIUNE


Pentru ca nici n-am lacrimi cu pocainta; nu am marturisire curata si adevarata; nu am suspin din adancul inimii; nu am suflet curat; nu am dragoste fierbinte, dupa Dumnezeu; nu am saracie duhovniceasca; nu am rugaciune neincetata; nu am infranare de patimi in trup; nu am curatenie a gandurilor; nu am vointa placuta lui Dumnezeu.

Deci, cu care fata sau cu ce indrazneala voi cere iertare?

De multe ori am fagaduit sa ma pocaiesc.
De multe ori in biserica umilindu-ma, cad la Tine, dar afara iesind, indata ma potihnesc in pacat.
De cate ori m-ai umilit, iara eu Te-am maniat.
De cate ori indelung ai rabdat, iara eu nu m-am intors.
De cate ori m-ai ridicat, iar eu iarasi, alunecand, am cazut!
De cate ori pe mine m-ai ascultat, iara eu pe Tine nu Te-am ascultat.
De cate ori m-ai dorit, iara eu nicidecum nu Ti-am slujit Tie.
De cate ori m-ai cinstit iara eu nu Ti-am multumit.
De cate ori, ca un Bun Parinte, pe mine, cel ce pacatuiam, m-ai rugat si ca pe un fiu m-ai sarutat si bratele deschizandu-mi-le mie, ai strigat:

”Scoala-te, nu te teme, stai, iarasi vino, nu te infruntez, nu ma scarbesc, nu te lepad, nu ingaduiesc sa fie impietrita zidirea Mea, fiul Meu, chipul Meu, omul pe care l-am zidit cu mainile Mele si M-am imbracat intru el; pentru care Mi-am varsat sangele.

Nu ma-ntorc dinspre oaia cea cuvantatoare ce s-a pierdut, cand vine catre Mine; nu pot sa-i iau cinstirea cea dintai; nu pot sa n-o numar cu cele 99 de oi. Ca numai ptr aceasta M-am pogarat pe pamant si am aprin faclia, adica trupul Meu, si am maturat casa si am chemat prietenii, pe puterile ceresti sa ne veselim ptr aflarea ei.”

Milostive, Doamne, mai ingaduieste-ma inca. Nu te grabi a ma taia ca pe smochinul cel neroditor, nici a porunci sa ma secere inainte de vreme din viata aceasta; ci da-mi soroc al vietii si ma povatuieste la pocainta, Doamne.

Ca de vei inchide Tu, cine-mi va deschide?
De nu ma vei milui Tu, cine-mi va ajuta?
Nimeni altul, nimeni, fara numai Tu, cel din fire milostiv si indurat.

Si Tu, Doamne, pana cand?

Iata vezi, Doamne, toate cele ale mele sunt nedumerite si ticaloase.

Pana cand, Doamne! Pana cand?
Pana cand nu Te milostivesti; pana cand nu izbandesti; pana cand nu grabesti; pana cand nu cauti; pana cand treci cu vederea?

Intoarce-te Doamne, izbaveste sufletul meu si ma mantuieste ptr mila Ta.

Ca un indurat, miluieste-ma.
Ca un Milostiv, indura-Te.
Ca un iubitor de oameni, mantuieste-ma.

Milostenie cer, sa nu-mi ceri pretul ei. Aceata numai cer si ma rog si ma smeresc, caci nimenea nu este curat de intinaciune si de vei lua aminte la faradelegile noastre, nimeni nu va putea suferi, Doamne. Ca de vei milui pe cel vrednic, nu este nici un lucru minunat; de vei mantui pe cel drept, nu este nici un lucru strain.

Mantuieste-ma pe mine pentru mila Ta, peste mine fa minunata mila Ta, la mine arata milostivirea Ta, spre mine mareste mila Ta pentru mila Ta iar nu pentru lucrarile mele cele rele. Ca de vei voi sa te judeci cu mine, se va astupa gura mea, neavand ce sa graiasca, sau ce sa raspunda.

Sa-mi urmeze mie mila Ta, Doamne, mie, celui rau care m-am abatut de la Tine cela ce de-a pururea fug de la Tine si catre pacat de-a pururea alerg. Intoarce fata Ta de catre pacatele mele si toate faradelegile mele sterge-le. Si ma mantuieste pentru mila Ta, Doamne! Amin.

Crucea personala si suferinta spirituala

Crucea personala si suferinta spirituala



Motto: "Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos" (Galateni 6.14)

Din pricina numeroaselor încercari ale vietii, oamenii de toata varsta învata vrand-nevrand sa-L caute pe Dumnezeu. Dar adevarata cale ce duce la Adevarul-Hristos trece prin Cruce spre Inviere. Multe sunt si ocaziile de cunoastere a faptului ca omul- "împaratul fapturii", cum îl numesc Parintii - este si ramane singura faptura cu suflet cuvantator menit învesnicirii. Tocmai la aceasta i-a fost data de catre Dumnezeu capacitatea de a discerne, adica puterea de a distinge binele de rau, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Telul final al acestei apropieri de Dumnezeu-desavarsita ancorare în El- nu se poate, desigur, realiza decat numai pe calea sfanta a "dragostei dumnezeiesti", singura în deplin acord cu iubirea treimica. Sfintii nu sunt altceva decat tocmai acele persoane umane care au pasit pe aceasta cale pana la sfarsitul vietii lor, fara nici un alt scop decat dobandirea Duhului Sfant, sau vesnica odihna în Dumnezeul Cel Viu. Numai asa a fost cu putinta ca nesfarsitele întinderi ale pustiurilor lumii sa se umple de oameni bineplacuti Domnului. Viata lor a însemnat ruperea totala de lumea aceasta si redobandirea raiului pierdut, a vietii petrecute la înaltimea starii adamice paradisiace de dinainte de cadere, posibila prin luminare de la Duhul Sfant. Spune Sfantul Isaac Sirul, însa, ca la aceasta ajunge doar unul din zece mii care se silesc pe bancile acestor inedite scoli de curatire si despatimire, calauzite exclusiv de cuvantul Mantuitorului: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Marcu 8.34). De aceea locul dobandirii mantuirii este manastirea cu viata de obste, în care si prin care, dupa cuvantul Sfantului Teodor Studitul, se mantuiesc cu miile. In afara manastirilor, calea mantuirii se afla numai în "agapis", adica în trairea iubirii de aproapele, a filantropiei, conform poruncii evanghelice: "Adevarat zic voua, întrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei 25.40), viata de-a lungul careia, ajutandu-ne si sprijinindu-ne unii pe altii, dulceata crucii milosteniei alina suferinta multor altor cruci, poate mai greu de purtat, cum ar fi cea a familiei cu multi copii, a saraciei, a bolii, a vaduviei, a infirmitatii, neputintei si suferintelor, precum si cea a celor care trec prin toate greutatile si încercarile vietii pamantesti. Crucea acestor oameni este o cale de altoire la Crucea Lui Hristos. Importanta acestor cruci tine de faptul ca sunt parte integranta din Crucea Universala a Bisericii luptatoare. Toate necazurile si împrejurarile grele ale vietii, dependente sau nu de propria noastra vointa, constituie de fapt cea mai buna scoala de calire pe calea mantuirii. Nu poti fugi de propria ta cruce pentru ca ar însemna sa fugi de cununa mantuirii. Cand ne sustragem de la aceste cai, crucea devine si mai grea, pentru ca Dumnezeu, prin aceste piedici puse în calea vietii, vrea sa ne readuca cu picioarele pe pamant si astfel sa ne mantuiasca: "Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, întru Mine si Eu întru Tine, asa si acestia în Noi sa fie una" (Ioan 17.21). "Ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Timotei 2.4). "Caci n-am venit ca sa judec lumea, ci ca sa mantuiesc lumea" (Ioan 12.47). Atunci cand uitam de Dumnezeu, El trimite plagi si catastofe pana cand ajungem sa întelegem ca nu ne putem ascunde de puterea Celui-Ce-Este. Nu e de mirare ca, din pricina nepasarii cu care savarsim prea multele pacate, ajungem sa cercetam zidirea Domnului doar prin certarea cu care El ne cearta. Si aceasta pentru ca nu va schimba Dumnezeu legile Ortodoxiei doar pentru ca nu vrem noi sa respectam Legea Scripturii. Cuvintele Mantuitorului sunt clare: "Cerul si pamantul va trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Luca 21.33). Poate acesta este lucrul cel mai greu de înteles pentru om- ca drumul spre rai si spre odihna vesnica trece prin jertfa si suferinta: "Caci pe cine îl iubeste Domnul îl cearta" (Evrei 12.6). "Nu este sluga mai mare decat stapanul sau, nici solul mai mare decat cel ce l-a trimis pe el" (Ioan 13.16); daca Hristos a suferit -nevinovat fiind de toate pacatele noastre! -din pricina urii si a rautatii omenesti, atunci nici noi nu vom putea urca Taborul fara durerea Golgotei: "Iar cand se lupta cineva, la jocuri, nu ia cununa, daca nu s-a luptat dupa regulile jocului" (II Timotei 2.5). "Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii" (Pilde 1.7), iar dragostea de Dumnezeu este desavarsirea.


Parintele Paisie Olaru, duhovnicul isihast"

Parintele Paisie Olaru, duhovnicul isihast"

4 ore in urma
"Parintele Paisie Olaru, duhovnicul isihast"
"Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, sa va binecuvanteze! Domnul sa va ajute! Domnul sa va pazeasca de tot raul! Domnul sa va umple de bucurie duhovniceasca! Domnul, ca un bun si iubitor de oameni, sa va ierte de pacate si in ceruri cu dreptii sa va primeasca. Binecuvanteaza Doamne, pe robii Tai acestia si rugaciunea lor, si credinta lor, si bucuria lor, si smerenia lor, si rabdarea lor. Binecuvanteaza Doamne, osteneala lor, si casuta lor, si painea lor, si copiii lor, si viata lor, si sfarsit bun le daruieste, iar dincolo, un colt de Rai le pregateste, ca binecuvantat esti...Dumnezeu sa va ierte! Pentru mila Ta, Doamne, asculta-ma pe mine robul Tau! Izbaveste-i pe dansii de munca cea vesnica si ii fa mosteni vesnicelor Tale bunatati, impreuna cu toti cei care Ti-au placut Tie din veac. Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, sa va miluiasca! Domnul sa va foloseasca! Domnul sa va pazeasca! Domnul sa va curateasca! Domnul sa va umple de bucurie duhovniceasca! Domnul sa va dea Inger pazitor sufletului vostru!



Domnul ca un Bun si Iubitor de oameni sa va dea iertare de pacate. Milostivul, Domnul nostru Iisus Hristos, sa va blagosloveasca in toate zilele vietii voastre!"

duminică, 6 martie 2011

Arătarea minunată-

Arătarea minunată-

joi, 24 februarie 2011 la 21:00
Arătarea minunată

Profesoara de religie a plecat din clasă. Fiind pauză, clasa a fost inundată de gălăgie. Doar trei elevi, care erau şi vecini de bloc, Ioan, Alexandru şi George, păreau impresionaţi de prima lor oră de religie. Ceilalţi începuseră să se joace…

- Eu o să îi rog pe părinţi să mă ducă duminică la biserică. Dacă biserica e Casa Domnului, înseamnă că e mare lucru, spuse Ioan. Dacă e aşa cum a spus profesoara, şi în biserică vin îngerii şi sfinţii, chiar dacă nu îi vedem, e mare lucru.

- Pe mine mă duc părinţii în fiecare duminică la biserică, aşa că o să ne vedem acolo, spuse Alexandru.

- Cum e, îţi place? – întrebă Ioan, curios.

- Da, îmi place.

- Şi vezi îngerii?

- Nu, nu îi văd, dar ştiu că sunt acolo.

- Dacă îţi place şi ţie, să îmi spui, interveni George. O să mă duc şi eu odată, să văd cum e. Dar nu acum, că nu vreau să pierd ultimul episod din serialul meu preferat de desene animate. Mă duc data viitoare.

- Hai acum, cu noi, zise Ioan. Pe mine m-a făcut tare curios profesoara… Părinţii mei nu merg la biserică, iar eu nu am fost decât o singură dată, cu bunicii. Dar eram mic atunci şi nu îmi prea amintesc cum a fost.

- Nu suntem noi muşchetari? Toţi pentru unul, şi unul pentru toţi! Vino cu noi, George. E mai frumos să mergem împreună.

- Nu ştiu dacă mă lasă părinţii… O să văd, poate ajung, dar nu sunt sigur, răspunse George, nevrând totuşi să piardă desenele animate preferate.

Biserica nu era aproape de blocul lor. Duminica, la începutul slujbei, Ioan şi Alexandru s-au întâlnit în biserică. Înainte de a merge să se împărtăşească, Alexandru i-a spus lui Ioan:

- M-am rugat lui Dumnezeu să vă întâlnesc pe amândoi aici. Mă bucur oricum că ai venit tu.

- Mai e mult din slujbă?

- Nu, să nu pleci, că după ce mă împărtăşesc nu mai durează mult.

După ce s-a împărtăşit, Alexandru l-a văzut şi pe George lângă Ioan.

- Cum s-au terminat desenele, m-am încălţat imediat şi am venit şi eu. Bine că nu s-a terminat totul…

- Da, bine că nu s-a terminat, spuse Ioan.

După slujbă, băieţii s-au dus fiecare la casa lui. După-masa, s-au întâlnit în parcul de lângă blocul lor, pe terenul de fotbal. Până să se strângă şi alţi copii, cei trei prieteni au început să vorbească despre slujba de dimineaţă:

- Ce să zic, a fost puţin cam lungă, dar mi-a plăcut, spuse Ioan.

- Ce ţi-a plăcut cel mai mult? îl întrebă George.

- Mi-a plăcut preotul mai înalt, care semăna la faţă cu sfântul din stânga iconostasului.

- Care preot mai înalt, că a fost un singur preot, zise Alexandru.

- Ai orbit? Cum să fie un singur preot? Au fost doi, spuse Ioan, ridicând vocea.

- Doi au fost în mintea ta, zise George. A fost unul singur, nu-i aşa?

- Unul a fost, normal, că e biserică mică, spuse Alexandru. Doar la bisericile mari sunt doi sau trei…

Ioan era din ce în ce mai supărat. Nu îi plăcea să fie contrazis, când el văzuse bine că sunt doi preoţi – unul mai înalt şi bătrân, iar celălalt, mai scund şi tânăr. Au început să joace fotbal. Ioan stătea într-una din porţi, dar nu era atent la joc. După ce a primit patru goluri, a plecat supărat în fugă spre biserică, fără să le spună celorlalţi nimic.

Prietenii lui s-au gândit că a plecat acasă, de supărare că luase cele patru goluri atât de repede…

Dar Ioan plecase la biserică. Uşa era deschisă şi a intrat înăuntru. S-a dus la altar, a ciocănit la uşa din stânga, acolo unde se dădeau pomelnicele. Părintele cel înalt l-a întrebat:

- Ce e cu tine, băiete?

Ioan se uita cu atenţie la faţa părintelui şi se miră şi mai tare de asemănarea cu sfântul din icoana mare de pe iconostas. Se gândi: „Părintele ăsta e tare ciudat… L-a pus pe pictor să îl picteze în icoană… Ciudată treabă…”

- Spune, Ioane, ce vrei?

- Nu vă supăraţi că vă întreb, dar câţi preoţi are biserica asta, unul sau doi?

- Unul. Dar de ce întrebi?

- Nu contează, iertaţi-mă, spuse Ioan, supărat.

Când să iasă din biserică, auzi vocea femeii care făcea curat în biserică:

- Ce cauţi aici? Te pot ajuta cu ceva?

- Ce să caut? Am venit să vorbesc puţin cu părintele.

- O să vină imediat, că are un botez. Stai puţin, o să ajungă în câteva minute.

Dar Ioan ieşi din biserică. Pe scări se întâlni cu preotul scund, pe care îl văzuse şi dimineaţă.

- Părinte, nu vă supăraţi, părintele cu care am vorbit acum, care e în altar, e tot de la biserica noastră? A fost şi dimineaţă aici?

- Ce părinte? Dimineaţă nu a mai fost nimeni, am slujit singur. Ia să vedem.

Părintele se apropie cu paşi repezi spre altar, vrând să vadă cine intrase acolo fără permisiunea lui.

Dar în altar nu era nimeni.

- Îţi arde de glume, copile? Nu e frumos să râzi de preoţi… Stai aproape? Nu te-am mai văzut pe la biserica noastră.

- Nu, nu m-aţi mai văzut…

- Cum te cheamă?

- Mă cheamă Ioan. Şi cred că o să mă mai vedeţi, spuse copilul, ieşind pe uşă afară.

Ajuns acasă, i-a rugat pe părinţii lui să o sune pe învăţătoare, pentru a-i cere telefonul profesoarei de religie. Învăţătoarea, amabilă, le-a dat numărul acesteia.

- Doamna profesoară, spuse Ioan cu o voce tremurândă, e aşa cum spuneţi dumneavoastră… În biserică sunt şi sfinţi şi îngeri. Eu, eu am văzut un sfânt. Un sfânt care mi-a spus pe nume… Dar colegii mei nu mă cred. Dar nu-i nimic, eu ştiu bine ce am văzut… Da, o să mai merg la biserică…

Cuvânt pentru Psalm - Sf Efrem Sirul

Cuvânt pentru Psalm - Sf Efrem Sirul

duminică, 27 februarie 2011 la 16:44
Cuvânt pentru Psalm - Sf Efrem Sirul

Al Prea Cuviosului şi de Dumnezeu Purtătorului Părintelui nostru Efrem Sirul,

Cuvânt pentru Psalm (din Tomul al 3-lea, fila 37.)


Psalmul este alinare a sufletului, dăruitor al păcii, psalmul este adunător al prieteniei, unire a celor despărţiţi, al celor învrăjbiţi împăcător. Psalmul este aducător de ajutorul îngerilor, armă întru frici de noapte, odihnă a ostenelilor de ziuă, pruncilor întemeiere, bătrânilor împodobire, prea îmbătrâniţilor mângâiere, femeilor podoabă prea potrivită. Psalmul pe târguri le înţelepţeşte, al celor noi începători învăţătură de buchie, al celor sporiţi creştere, al celor desăvârşiţi întărire, glas al Bisericii. Acesta pe praznice le străluceşte, acesta pe întristarea cea după Dumnezeu o zideşte. Că psalmul şi din inimă de piatră scoate lacrimi.

Psalmul este lucrul îngerilor, petrecerea cea cerească, tămâia cea duhovnicească. Psalmul este luminare a sufletelor, sfinţire a trupurilor. Pe acesta, fraţilor, să nu încetăm totdeauna cugetându-l: şi prin case, şi prin călătorii, şi dormind, şi sculându-ne, grăind întru înşine cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti.

Psalmul este bucurie a iubitorilor de Dumnezeu. Acesta pe grăirea deşartă o surghiuneşte, pe râs îl domoleşte, pe judecată o pomeneşte, pe suflet către Dumnezeu îl deşteaptă, împreună cu Îngerii dănţuieşte. Unde este psalmul cu umilinţă, acolo este şi Dumnezeu cu Îngerii; iară unde sunt cântările celui străin, acolo este urgia lui Dumnezeu, şi vaiul este răsplătirea râsului. Unde sunt sfinţitele cărţi şi citirile, acolo este veselie a drepţilor şi mântuire a auzitorilor, iară unde sunt alăute şi hore, acolo întunecare a bărbaţilor şi a femeilor şi praznicul diavolului. O, ce viclenie rea şi aflări ale diavolului! Cum prin meşteşug pe fiecare îl împiedică, şi îl amăgeşte, şi îl pleacă să facă pe cele rele, ca pe nişte bune! Astăzi cu părere cântă psalmi, şi mâine cu sârguinţă joacă. Astăzi sunt creştini, şi mâine păgâni. Astăzi bine lăudaţi, şi mâine elini. Astăzi robi ai lui Hristos, şi mâine împotrivitori ai lui Dumnezeu. Nu vă amăgiţi; nici un rob la doi domni nu poate să slujească, după cum este scris: nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi împreună cu diavolul a dănţui. Ca nişte adevăraţi robi ai lui Hristos să-I slujim Lui, Lui să ne închinăm, lângă Dânsul să îngăduim, lângă Dânsul să rămânem până la răsuflarea cea mai de pe urmă şi să nu ne plecăm balaurului, căci ca un leu răcnind înconjoară căutând pe cine să înghită, pe cine să amăgească, căruia staţi-i împotrivă ca nişte tari ostaşi ai lui Hristos, slujindu-I Lui şi dorindu-L.

Nu astăzi să cânţi psalmi, şi mâine să dănţuieşti. Nu astăzi să te pocăieşti de păcatele tale, şi mâine să joci spre pierirea ta. Nu astăzi să citeşti, şi mâine să lăutăreşti. Nu astăzi să te înfrânezi, şi mâine să te apropii aicea şi acolo împrejur purtându-te, şi de toţi batjocorindu-te. Nu, fraţilor, nu aşa să pierdem vremea mântuirii noastre, jucând şi batjocorindu-ne.

Fă-te ca un bun lucrător de pământ, lucrând şi păzind. Să nu socoteşti ca nişte rele, frate, pe merindele vieţii celei veşnice, să nu lepezi mâncarea cea uscată, să nu te depărtezi de priveghere, să nu te leneveşti de culcarea pe jos, să nu părăseşti cântarea de psalmi; că acestea şi cele asemenea acestora, la viaţă şi la bucurie şi la veselie şi la odihna veşnică te vor trimite pe tine. Iubeşte tăcerea despre vorbirea cea rea. Vorbirile mirenilor pe minte de la Dumnezeu o depărtează. (fragment din scrierile Sfântului Efrem Sirul -sec.IV după Hristos- mare dascăl al pocăinţei, prăznuit de Biserica Ortodoxă, în fiecare an, pe 28 ianuarie)

PTR TOATE DOAMNELE

PTR TOATE DOAMNELE

4 zile in urma la 23:04
Fetelor! sunteţi primvări sădite în lume de Hristos

Vă scriu , pentru că e ziua primăverii şi voi sunteţi nişte primăveri, primăveri în viaţa soţilor voştri, primăveri în inima copiilor sau a părinţilor voştri, primăveri în ochii prietenilor, dar mai ales, sunteţi primăveri sădite de Hristos în lume. Fetelor, v-a umplut Hristos inimile de gingăşie ca să iubiţi curat şi v-a dăruit palme duioase ca să mângâiaţi şi braţe mângâietoare ca să alinaţi. Rămâneţi primăveri cu parfum de curăţie şi nu lăsaţi uscăciunea să vină peste voi. Fiţi vii! Uneori noi nu ştim să fim vii, ori nu vrem. Şi-i trist.

Priviţi, fetelor, icoana Maicii Domnului! Ea e lină primăvara. De la nimeni altcineva nu am putea învăţa mai bine căldura inimii, smerenia privirii şi felul desăvârşit de a purta în noi Viaţa.

Vreau să fim vii, atât de vii încât în jurul nostru să prindă viaţă stelele şi vântul, să cânte izvoarele şi să danseze florile. Vreau să fim vii pentru numele Vieţii, să ardem de viaţă de dragul lui Hristos Cel Înviat.

Fetelor, primăveri sădite în lume de mâinile lui Dumnezeu, înfloriţi sub palmele Lui ocrotitoare pentru că tot omul care vă întâlneşte să-L cunoască pe Grădinar!

Iubiţi, mângâiaţi, zâmbiţi şi fiţi vii!
Doamne Ajuta

UNUL DINTRE ULTIMILE INTERVIURI CU PARINTELE PATRONIU TANAS

UNUL DINNTRE ULTIMILE INTERVIURI CU PARINTELE PATRONIU TANAS

11 ore in urma
Iată că, deşi nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns – pentru a şaptea oară – în Sfântul Munte, unde am vizitat, bineînţeles, şi Schitul românesc Prodromu. Citim în Istoria Mânăstirilor Athonite, alcătuită în 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite din biblioteca Schitului Prodromu, această minunată istorisire: „Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul – care-şi avea chilia deasupra Marii Lavre, pe dealul ce se numeşte Palama –, povesteşte că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, a văzut în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată fiind de îngeri şi de sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se împărătesei a toate – adică Maicii Domnului, Ocrotitoarea Sfântului Munte Athos. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului doreşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc spre slava Sfinţiei Sale”. Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se află un paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, care veghează, aşadar, intrarea principală în această oază a spiritualităţii româneşti, păstorită de peste un sfert de veac de Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, cu care m-am bucurat şi folosit mult să stau de vorbă faţă către faţă. Sfinţia Sa ne-a vorbit, între altele, despre osândirea aproapelui, „care este mare păcat”. Retras fiind din lume, dar nu departe de oameni şi de preocupările lor spirituale, monahul athonit ne învaţă că trăirea unei vieţi conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, ci este şi mângâiere dumnezeiască. În drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor şi de sfinţi. Stareţul nonagenar al Schitului Prodromu ne mai vorbeşte în cele de mai jos şi despre cinstea cea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existenţa fericită alături de El, în veşnicie. (S. G.)

Preacuvioase Părinte Stareţ Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei, consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteşte în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă, să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât Cel Care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii, de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceiaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu sau de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal…

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii. Omul este mărginit. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele.

Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai?

Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

La vârsta şi la experienţa pe care le aveţi, ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

Nu se pune problema aşa… Nu am nici un mesaj, pentru că nu am nici o calitate să fac asta. Ne sfătuim şi, dacă mai vin pe aici şi întreabă fraţii, le spunem că trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile, şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim – e interesul nostru! – să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea… Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine. Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc Sf. Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc?

Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia. Sf. Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?”, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sf. Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta le-aş spune eu tinerilor: Să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii – tertium non datur: ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu, ci au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

Vă mulţumim foarte mult, Preacuvioase Părinte Stareţ, pentru toată dragostea şi calda înţelegere!

A consemnat Stelian GOMBOŞ

sursa: revista Puncte cardinale, an XX, nr. 10/238, octombrie 2010, p. 9 via Blogul domnului Răzvan Codrescu
11 ore in urma
Iată că, deşi nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns – pentru a şaptea oară – în Sfântul Munte, unde am vizitat, bineînţeles, şi Schitul românesc Prodromu. Citim în Istoria Mânăstirilor Athonite, alcătuită în 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite din biblioteca Schitului Prodromu, această minunată istorisire: „Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul – care-şi avea chilia deasupra Marii Lavre, pe dealul ce se numeşte Palama –, povesteşte că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, a văzut în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată fiind de îngeri şi de sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se împărătesei a toate – adică Maicii Domnului, Ocrotitoarea Sfântului Munte Athos. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului doreşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc spre slava Sfinţiei Sale”. Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se află un paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, care veghează, aşadar, intrarea principală în această oază a spiritualităţii româneşti, păstorită de peste un sfert de veac de Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, cu care m-am bucurat şi folosit mult să stau de vorbă faţă către faţă. Sfinţia Sa ne-a vorbit, între altele, despre osândirea aproapelui, „care este mare păcat”. Retras fiind din lume, dar nu departe de oameni şi de preocupările lor spirituale, monahul athonit ne învaţă că trăirea unei vieţi conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, ci este şi mângâiere dumnezeiască. În drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor şi de sfinţi. Stareţul nonagenar al Schitului Prodromu ne mai vorbeşte în cele de mai jos şi despre cinstea cea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existenţa fericită alături de El, în veşnicie. (S. G.)

Preacuvioase Părinte Stareţ Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei, consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteşte în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă, să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât Cel Care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii, de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceiaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu sau de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal…

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii. Omul este mărginit. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele.

Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai?

Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

La vârsta şi la experienţa pe care le aveţi, ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

Nu se pune problema aşa… Nu am nici un mesaj, pentru că nu am nici o calitate să fac asta. Ne sfătuim şi, dacă mai vin pe aici şi întreabă fraţii, le spunem că trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile, şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim – e interesul nostru! – să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea… Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine. Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc Sf. Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc?

Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia. Sf. Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?”, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sf. Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta le-aş spune eu tinerilor: Să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii – tertium non datur: ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu, ci au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

Vă mulţumim foarte mult, Preacuvioase Părinte Stareţ, pentru toată dragostea şi calda înţelegere!

A consemnat Stelian GOMBOŞ

sursa: revista Puncte cardinale, an XX, nr. 10/238, octombrie 2010, p. 9 via Blogul domnului Răzvan Codrescu

-IZGONIREA LUI ADAM SI EVA DIN RAI-TP VISARION

Predica de azi -IZGONIREA LUI ADAM SI EVA DIN RAI-TP VISARIO

Mărturia mitropolitului Bartolomeu Anania despre suferinţele lui Radu Gyr

Mărturia mitropolitului Bartolomeu Anania despre suferinţele lui Radu Gyr

Astăzi îl comemorăm pe scriitorul Radu Gyr, la 106 ani de la naştere. De la Monica şi Demostene Popa, fiica şi ginerele lui, aflăm că opera publicată a poetului s-a îmbogăţit cu câteva zeci de poeme antologate recent în substanţialul volum “Poeţi după gratii”, editat de Mănăstirea “Petru Vodă”.

Cei doi soţi ne-au mai spus că au intentat proces pentru obţinerea unor despăgubiri morale pentru cei aproape 16 ani de detenţie politică suferiţi de poet în vremea comunismului. Deşi vremea detenţiei se află consemnată în arhivele vremii, totuşi, legal, era nevoie şi de declaraţia unui fost coleg de temniţă care să “ateste” că poetul a trecut pe acolo. Cu puţin timp înainte să plece la Domnul, mitropolitul Bartolomeu Anania a fost rugat să dea o astfel declaraţie scrisă, iar ierarhul a făcut-o. Fostul mitropolit al Clujului a scris nu o simplă declaraţie, ci un text literar, pur şi simplu. Bineînţeles, actul este autentificat la notar şi are valoarea juridică necesară. Soţii Popa ne-au oferit acest text spre publicare. Din lipsă de spaţiu, vom cita doar câteva fragmente semnificative.

“(…) Pe poetul Radu Demetrescu (Gyr) l-am cunoscut pe la mijlocul anilor ’40 ai secolului trecut, când împreună cu familia sa, la invitaţia părintelui Gherasim Bica, a venit să-şi petrească o vacanţă în Mănăstirea Polovragi, la linişte şi aer. (…) Deşi încărcat de suferinţe, cu ani grei de puşcărie în spate, cu un ochi pierdut pe front, cu trupul ros de multe beteşuguri, poetul se desfăşura vesel, glumeţ, sorbind fiecare picătură de viaţă cu voluptatea celui ce-i cunoaşte preţul. (…) În timpul anchetelor care au urmat arestării mele din vara anului 1958 eram întrebat de relaţiile mele cu Radu Gyr şi despre “ajutoarele” pe care i le dădusem acestuia. “Ajutorul legionar” era socotit drept una dintre cele mai vii şi acoperite activităţi reacţionare. Definiţia era foarte largă: ajutorul putea fi material sau moral, bani, mâncare, găzduire, în genere orice fel de asistenţă, chiar un sfat, o îndrumare socială şi, până la urmă, simplul fapt că între doi sau mai mulţi presupuşi legionari ar fi existat vreo legătură cât de cât. Ancheta nu părea deloc interesată de faptul (sau explicaţia) că între mine şi Radu Gyr existase o legătură şi o prietenie de la scriitor la scriitor sau, în ultimă instanţă, de la om la om. Anchetatorii erau bine informaţi că Gyr băuse şi mâncase în casa mea, că-i dusesem cadouri la spital, că intervenisem la Arghezi pentru reintrarea lui în literatură, că “activasem” pentru supravieţuirea şi infiltrarea lui în societatea socialistă.

Capitolul acesta, al lui Radu Gyr, a durat, cred, vreo două-trei săptămâni; nu tăgăduiam că l-am asistat pe poet în unele trebuinţe, dar nu recunoşteam nicicum că aceasta ar fi avut cumva semnificaţia unui “ajutor legionar”. Dar nici nu era nevoie de recunoaşterea mea. Anchetei îi trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor aparţinea Securităţii, procurorului, tribunalului. Doar la Aiud aveam să aflu, din contactele cu doctorul Sârbulescu şi alţii că o vreme figurasem în lista lotului Gyr, dar pesemne că anchetatorii s-au răzgândit.

Dintre camarazii de celulă din închisoarea de la Aiud mi-l amintesc pe un Popescu, avocat, care a adus vestea sigură a arestării lui Radu Gyr.

Într-o bună zi, am fost scos din celulă, am primit hrană rece şi apoi dus cu un jeep la Bucureşti, unde m-am trezit în arestul de pe Uranus. Mi se spusese că voi fi martor (al acuzării, bineînţeles) în procesul lui Radu Gyr. Aici trebuie să mă opresc un moment şi să-mi amintesc bine că am fost martor în procesul lui Gyr înainte de a fi avut loc procesul meu. Asistenţa era puţină în procesul lui Gyr; oricum mai puţini în sală decât în boxa acuzaţilor. Prin ochelarii lui enormi, poetul privea tăcut. Din treacăt le-am văzut, pe banca din faţă, pe doamna Flora, soţia poetului, şi – mi se pare – pe Monica, fiica sa, şedeau împietrite de spaimă. Procurorul a subliniat legăturile mele cu Radu Gyr, comandant legionar, “condamnat la moarte pentru crimele lui împotriva noii orânduiri sociale”.

Pe Radu Gyr l-am revăzut mai apoi în primăvara lui 1960, când am fost citat martor în procesul lui Radu Pătrăşcanu. Vestea revederii cu vechiul meu prieten Gyr a fost de natură să descumpănească, mai ales că ştiam verdictul de condamnat la moarte pe care i l-a adus Securitatea, dar pe care nu l-au pus în aplicare. Gyr şedea în spatele unei mese mari. Era foarte slab, cu obrazul galben, şi nu ştiam dacă mă vede sau nu prin ramele groase ale ochelarilor când a căzut pradă unui puseu hipertensiv. Sergentul care ne supraveghea s-a speriat şi a vrut să dea alarma, dar poetul i-a făcut semn să stea; din buzunarul celălalt a scos o pastilă (o pastilă din cele pe care le purta totdeauna la el, şi se vedea că-i erau îngăduite şi-n puşcărie) a înghiţit-o şi după câteva minute şi-a revenit.

Aveam să-l mai revăd doar peste mulţi ani, în 1972, la Bucureşti, în apartamentul său de pe strada Nikos Belloianis, fostă Atena. Era liber, în mijlocul familiei, dar manuscrisele lui literare erau captive încă, grămădite pe o poliţă, în cartoanele pe care nimeni nu îndrăznea să le deschidă.

În seara zilei de 30 aprilie am aflat că a murit Radu Gyr, la înmormântarea căruia nu m-am putut duce, mulţumindu-mă să trimit o jerbă de flori şi să spun o rugăciune cu capul pe pernă, fiind foarte bolnav (…)