joi, 31 martie 2011

Crucea personala si suferinta spirituala

Crucea personala si suferinta spirituala



Motto: "Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos" (Galateni 6.14)

Din pricina numeroaselor încercari ale vietii, oamenii de toata varsta învata vrand-nevrand sa-L caute pe Dumnezeu. Dar adevarata cale ce duce la Adevarul-Hristos trece prin Cruce spre Inviere. Multe sunt si ocaziile de cunoastere a faptului ca omul- "împaratul fapturii", cum îl numesc Parintii - este si ramane singura faptura cu suflet cuvantator menit învesnicirii. Tocmai la aceasta i-a fost data de catre Dumnezeu capacitatea de a discerne, adica puterea de a distinge binele de rau, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Telul final al acestei apropieri de Dumnezeu-desavarsita ancorare în El- nu se poate, desigur, realiza decat numai pe calea sfanta a "dragostei dumnezeiesti", singura în deplin acord cu iubirea treimica. Sfintii nu sunt altceva decat tocmai acele persoane umane care au pasit pe aceasta cale pana la sfarsitul vietii lor, fara nici un alt scop decat dobandirea Duhului Sfant, sau vesnica odihna în Dumnezeul Cel Viu. Numai asa a fost cu putinta ca nesfarsitele întinderi ale pustiurilor lumii sa se umple de oameni bineplacuti Domnului. Viata lor a însemnat ruperea totala de lumea aceasta si redobandirea raiului pierdut, a vietii petrecute la înaltimea starii adamice paradisiace de dinainte de cadere, posibila prin luminare de la Duhul Sfant. Spune Sfantul Isaac Sirul, însa, ca la aceasta ajunge doar unul din zece mii care se silesc pe bancile acestor inedite scoli de curatire si despatimire, calauzite exclusiv de cuvantul Mantuitorului: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Marcu 8.34). De aceea locul dobandirii mantuirii este manastirea cu viata de obste, în care si prin care, dupa cuvantul Sfantului Teodor Studitul, se mantuiesc cu miile. In afara manastirilor, calea mantuirii se afla numai în "agapis", adica în trairea iubirii de aproapele, a filantropiei, conform poruncii evanghelice: "Adevarat zic voua, întrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei 25.40), viata de-a lungul careia, ajutandu-ne si sprijinindu-ne unii pe altii, dulceata crucii milosteniei alina suferinta multor altor cruci, poate mai greu de purtat, cum ar fi cea a familiei cu multi copii, a saraciei, a bolii, a vaduviei, a infirmitatii, neputintei si suferintelor, precum si cea a celor care trec prin toate greutatile si încercarile vietii pamantesti. Crucea acestor oameni este o cale de altoire la Crucea Lui Hristos. Importanta acestor cruci tine de faptul ca sunt parte integranta din Crucea Universala a Bisericii luptatoare. Toate necazurile si împrejurarile grele ale vietii, dependente sau nu de propria noastra vointa, constituie de fapt cea mai buna scoala de calire pe calea mantuirii. Nu poti fugi de propria ta cruce pentru ca ar însemna sa fugi de cununa mantuirii. Cand ne sustragem de la aceste cai, crucea devine si mai grea, pentru ca Dumnezeu, prin aceste piedici puse în calea vietii, vrea sa ne readuca cu picioarele pe pamant si astfel sa ne mantuiasca: "Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, întru Mine si Eu întru Tine, asa si acestia în Noi sa fie una" (Ioan 17.21). "Ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Timotei 2.4). "Caci n-am venit ca sa judec lumea, ci ca sa mantuiesc lumea" (Ioan 12.47). Atunci cand uitam de Dumnezeu, El trimite plagi si catastofe pana cand ajungem sa întelegem ca nu ne putem ascunde de puterea Celui-Ce-Este. Nu e de mirare ca, din pricina nepasarii cu care savarsim prea multele pacate, ajungem sa cercetam zidirea Domnului doar prin certarea cu care El ne cearta. Si aceasta pentru ca nu va schimba Dumnezeu legile Ortodoxiei doar pentru ca nu vrem noi sa respectam Legea Scripturii. Cuvintele Mantuitorului sunt clare: "Cerul si pamantul va trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Luca 21.33). Poate acesta este lucrul cel mai greu de înteles pentru om- ca drumul spre rai si spre odihna vesnica trece prin jertfa si suferinta: "Caci pe cine îl iubeste Domnul îl cearta" (Evrei 12.6). "Nu este sluga mai mare decat stapanul sau, nici solul mai mare decat cel ce l-a trimis pe el" (Ioan 13.16); daca Hristos a suferit -nevinovat fiind de toate pacatele noastre! -din pricina urii si a rautatii omenesti, atunci nici noi nu vom putea urca Taborul fara durerea Golgotei: "Iar cand se lupta cineva, la jocuri, nu ia cununa, daca nu s-a luptat dupa regulile jocului" (II Timotei 2.5). "Frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii" (Pilde 1.7), iar dragostea de Dumnezeu este desavarsirea.


Un comentariu:

  1. "Caci pe cine îl iubeste Domnul îl cearta" (Evrei 12.6). Multumesc Lui Dumnezeu pentru tot!

    RăspundețiȘtergere