Manastirea Poiana Marului
miercuri, 12 ianuarie 2011 la 20:20
MÂNĂSTIREA POIANA MĂRULUI
„UN ATHOS ROMÂNESC”
- cuviosul Vasile, profund înrădăcinat în tradiţia monahală românească, a ştiut să atingă noi culmi spirituale, bazîndu-se în principal pe două elemente: scrierile sfinţilor Părinţi şi rugăciunea lui Iisus.
- faptul că un singur stareţ a avut sub supravegherea sa spirituală un număr atît de mare de comunităţi reprezintă o adevărată raritate în tradiţia isihastă româneasc
- stilul de viaţă şi învăţătura ieroschimonahului Vasile au fost percepute de monahii care veneau în contact cu el ca un motiv de îmbogăţire şi de înnoire duhovnicească.
Întemeierea schitului coboară în timp trei secole, iar inceputul său reprezintă acum vorbe de legendă. O veche însemnare de pe un manuscris al schitului ne descoperă anul 1702, însă prima atestare documentară este din 1730. Temelia acestui schit a fost pusă de călugări sihaştri, avândul în frunte pe ieroschimonahul Vasile.
Locuitorii din împrejurimi păstrează din tată în fiu o istorioară ce se referă la ridicarea primei aşezări monahale la Poiana Mărului, a cărei fapte par astăzi vorbe de legendă. Se spune că înainte de a fi schit, în acest loc era o pădure întinsă, departe de orice aşezare omenească, după cuvintele bătrânilor cale de 2-3 poşte. Acolo îşi aveau stâna nişte ciobani, singurii vieţuitori şi cunoscători ai locurilor. Ei îşi ridicaseră o colibă şi un staul pentru oi pe locul unde se va ridica mai târziu mânăstirea, lângă un măr mare, de unde se trage probabil şi denumirea aşezării Poiana Mărului. Cei ce istorisesc vorbesc despre faptul că în toate serile ciobanii vedeau o lumină, ca un felinar, în scorbura mărului, dar nici unul din ei nu avea curajul să vadă ce este, mai ales ca ziua nu se mai vedea nimic.
Într-una din serile de vară, pe când ciobanii priveau lumina ce le apărea din măr, au primit nişte oaspeţi neobişnuiţi. Trei călugări pelerini, doritori de linişte şi sihăstrie, căutau un loc prielnic zidirii unei mânăstiri. Aflând şi văzând şi ei acea lumină, s-au minunat, iar unul dintre ei, s-a urcat în măr şi de acolo a coborat cu o iconiţă, ce o înfăţişa pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe.
Faptul că Vasile este ctitorul ştim chiar de la el însuşi, după cum mărturiseşte în Testamentul său, din anul 1764: “…Făcând eu acest schit, anume Poiana Mărului şi trăind eu câtăva vreme cu fraţii mei, cu ruşii…vieţuind în ţară streină…”.
Astfel cel care a pus bazele mânăstirii de la Poiana Mărului a fost ieroschimonahul Vasile, trăitor între anii 1692-1767. Acesta este numit de unii cercetători Vasile Sloveanul, alţii spun că se născuse în Rusia, fiind chiar văr cu Paisie Velicicovski şi se numea Vasilie Bezrucovâi, adică “cel fără mâneci”. Împrejurarile care l-au determinat să intre în monahism nu se cunosc. Cei care s-au ocupat de biografia cuviosului Vasile vorbesc despre firea înclinată spre cele duhovniceşti şi râvna pentru viaţa desăvârşită.
Existenţa neîntreruptă a miilor de sihaştri şi a sutelor de schituri cu viaţă sihăstrească din codrii Ţărilor Române, deci şi din munţii Buzăului şi ai Vrancei, explică de ce cuviosul Vasile a venit pe la începutul sec. al XVIII-lea în acest ţinut, unde a şi întemeiat un schit. El a găsit aici o viaţă monahală mult mai intensă decît în ţara sa, care, după ce trecuse teologic printr-o accentuată influenţă catolică, se afla acum sub influenţa protestantă, fapt ce adusese şi o răcire a vieţii monahale. Figura stareţului Vasile de la Poiana Mărului a dobândit o mare importanţă şi pentru dezvoltarea spirituală a multor comunităţi isihaste din munţii Vrancei şi ai Buzăului. Înaltul mod de viaţă interioară trăit la Poiana Mărului nu putea să nu atragă atenţia celor care sprijiniseră întemeierea noului schit, încrederea pe care aceştia o nutreau fată de comunitatea monahală de la Poiana Mărului. Acest lucru e uşor de dedus din faptul că unele schituri au fost “închinate” noului aşezământ şi deci subordonate şi din punct de vedere juridic Poienii Mărului. Personalitatea cuviosului Vasile nu s-a impus doar acestor schituri, acţiunea de “stareţ” s-a exercitat asupra multor altor comunităţi, care au cerut în mod spontan îndrumarea sa duhovnicească pentru respectul pe care i-l purtau. În aceste cazuri, tipul de legătură era doar duhovnicesc şi un exemplu îl constituie cel al schitului de la Trăisteni. Aici se afla sub ascultare fratele Platon, viitorul monah, Paisie de la Neamţ, care a refuzat să îl urmeze pe cuviosul Vasile la Poiana Mărului pentru a nu fi hirotonit preot. Acesta va deveni totuşi ucenicul său şi continuatorul activităţii cărturăreşti şi a spiritualităţii isihaste. Acest fapt ne poate da o idee despre cât de strânse şi profunde erau legăturile pe care stareţul ştia să le instaureze în comunităţi libere de orice legătură juridică faţă de el. În acest tip de relaţii intrau şi cele pe care acesta le avea cu schiturile întemeiate sau reîntemeiate direct de călugării proveniţi din comunitatea de la Poiana Mărului sau de ucenicii duhovniceşti ai cuviosului Vasile. Se ştie că acesta a avut sub directa sa îndrumare spirituală cel puţin unsprezece comunităţi isihaste din zona Focşani-Râmnicu Sărat. Raporturile cu toate aceste comunităţi, pe cât de variate şi diverse, au fost menţinute prin vizitele personale ale stareţului Vasile sau prin trimiterea scrierilor sale.
Poiana Mărului se află într-o zonă de munte, situată azi la hotarul dintre două judeţe Buzău şi Vrancea. Cei care se încumetă până aici au parte, pe lângă priveliştea încântătoare oferită de natură, de o linişte interioară, de o pace ce îţi picură în suflet numai bucurie. Pelerinul se opreşte şi se întreabă dacă nu cumva a ajuns în grădina Raiului. Totul este parcă desprins din basmele româneşti, căci aşezarea schitului este înconjurată de o livadă de meri, lucru mai rar întâlnit pe culmi de munte.
Mânăstirea Poiana Mărului
se află într-o poziţie pitorească, înconjurată de păduri de fag şi de stejar. Drumul prin această pădure este presărat de numeroase troiţe, aşezate acolo de monahi ori de binecredincioşii creştini, pelerini în acele locuri. Intrarea în mânăstire se face prin partea de răsărit, printr-o poartă sculptată în lemn. De-a stânga şi de-a dreaptă intrării se află două troiţe închinate Mântuitorului Hristos şi profetului Ilie. Pentru a ajunge în vatra schitului pelerinul urcă o alee lină, străjuită de brazi şi mărginită de o parte şi alta de garduri, care se termină sub noua clopotniţă, ce se înalţă zveltă şi robustă. Incinta mânăstirii este destul de largă, dezvăluind în centru biserica mare, din lemn, ctitorită în anul 1812. În partea de răsărit se află o biserică nouă, ridicată în 1994 prin strădania actualului stareţ, ieromonahul Macarie Beşliu. Puţin mai jos întâlnim vechea clopotniţă, biserica de la 1774 şi cimitirul. Pe celelalte laturi, de miazănoapte, miazăzi şi apus se află căsuţe pentru monahi, chilii, arhondaric, trapeză şi casă de oaspeţi. Toate acestea alcătuiesc sfânta Mânăstirea Poiana Mărului, cu hramul Naşterea Maicii Domnului.
Marius I. BUZĂŢELU
„UN ATHOS ROMÂNESC”
- cuviosul Vasile, profund înrădăcinat în tradiţia monahală românească, a ştiut să atingă noi culmi spirituale, bazîndu-se în principal pe două elemente: scrierile sfinţilor Părinţi şi rugăciunea lui Iisus.
- faptul că un singur stareţ a avut sub supravegherea sa spirituală un număr atît de mare de comunităţi reprezintă o adevărată raritate în tradiţia isihastă româneasc
- stilul de viaţă şi învăţătura ieroschimonahului Vasile au fost percepute de monahii care veneau în contact cu el ca un motiv de îmbogăţire şi de înnoire duhovnicească.
Întemeierea schitului coboară în timp trei secole, iar inceputul său reprezintă acum vorbe de legendă. O veche însemnare de pe un manuscris al schitului ne descoperă anul 1702, însă prima atestare documentară este din 1730. Temelia acestui schit a fost pusă de călugări sihaştri, avândul în frunte pe ieroschimonahul Vasile.
Locuitorii din împrejurimi păstrează din tată în fiu o istorioară ce se referă la ridicarea primei aşezări monahale la Poiana Mărului, a cărei fapte par astăzi vorbe de legendă. Se spune că înainte de a fi schit, în acest loc era o pădure întinsă, departe de orice aşezare omenească, după cuvintele bătrânilor cale de 2-3 poşte. Acolo îşi aveau stâna nişte ciobani, singurii vieţuitori şi cunoscători ai locurilor. Ei îşi ridicaseră o colibă şi un staul pentru oi pe locul unde se va ridica mai târziu mânăstirea, lângă un măr mare, de unde se trage probabil şi denumirea aşezării Poiana Mărului. Cei ce istorisesc vorbesc despre faptul că în toate serile ciobanii vedeau o lumină, ca un felinar, în scorbura mărului, dar nici unul din ei nu avea curajul să vadă ce este, mai ales ca ziua nu se mai vedea nimic.
Într-una din serile de vară, pe când ciobanii priveau lumina ce le apărea din măr, au primit nişte oaspeţi neobişnuiţi. Trei călugări pelerini, doritori de linişte şi sihăstrie, căutau un loc prielnic zidirii unei mânăstiri. Aflând şi văzând şi ei acea lumină, s-au minunat, iar unul dintre ei, s-a urcat în măr şi de acolo a coborat cu o iconiţă, ce o înfăţişa pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe.
Faptul că Vasile este ctitorul ştim chiar de la el însuşi, după cum mărturiseşte în Testamentul său, din anul 1764: “…Făcând eu acest schit, anume Poiana Mărului şi trăind eu câtăva vreme cu fraţii mei, cu ruşii…vieţuind în ţară streină…”.
Astfel cel care a pus bazele mânăstirii de la Poiana Mărului a fost ieroschimonahul Vasile, trăitor între anii 1692-1767. Acesta este numit de unii cercetători Vasile Sloveanul, alţii spun că se născuse în Rusia, fiind chiar văr cu Paisie Velicicovski şi se numea Vasilie Bezrucovâi, adică “cel fără mâneci”. Împrejurarile care l-au determinat să intre în monahism nu se cunosc. Cei care s-au ocupat de biografia cuviosului Vasile vorbesc despre firea înclinată spre cele duhovniceşti şi râvna pentru viaţa desăvârşită.
Existenţa neîntreruptă a miilor de sihaştri şi a sutelor de schituri cu viaţă sihăstrească din codrii Ţărilor Române, deci şi din munţii Buzăului şi ai Vrancei, explică de ce cuviosul Vasile a venit pe la începutul sec. al XVIII-lea în acest ţinut, unde a şi întemeiat un schit. El a găsit aici o viaţă monahală mult mai intensă decît în ţara sa, care, după ce trecuse teologic printr-o accentuată influenţă catolică, se afla acum sub influenţa protestantă, fapt ce adusese şi o răcire a vieţii monahale. Figura stareţului Vasile de la Poiana Mărului a dobândit o mare importanţă şi pentru dezvoltarea spirituală a multor comunităţi isihaste din munţii Vrancei şi ai Buzăului. Înaltul mod de viaţă interioară trăit la Poiana Mărului nu putea să nu atragă atenţia celor care sprijiniseră întemeierea noului schit, încrederea pe care aceştia o nutreau fată de comunitatea monahală de la Poiana Mărului. Acest lucru e uşor de dedus din faptul că unele schituri au fost “închinate” noului aşezământ şi deci subordonate şi din punct de vedere juridic Poienii Mărului. Personalitatea cuviosului Vasile nu s-a impus doar acestor schituri, acţiunea de “stareţ” s-a exercitat asupra multor altor comunităţi, care au cerut în mod spontan îndrumarea sa duhovnicească pentru respectul pe care i-l purtau. În aceste cazuri, tipul de legătură era doar duhovnicesc şi un exemplu îl constituie cel al schitului de la Trăisteni. Aici se afla sub ascultare fratele Platon, viitorul monah, Paisie de la Neamţ, care a refuzat să îl urmeze pe cuviosul Vasile la Poiana Mărului pentru a nu fi hirotonit preot. Acesta va deveni totuşi ucenicul său şi continuatorul activităţii cărturăreşti şi a spiritualităţii isihaste. Acest fapt ne poate da o idee despre cât de strânse şi profunde erau legăturile pe care stareţul ştia să le instaureze în comunităţi libere de orice legătură juridică faţă de el. În acest tip de relaţii intrau şi cele pe care acesta le avea cu schiturile întemeiate sau reîntemeiate direct de călugării proveniţi din comunitatea de la Poiana Mărului sau de ucenicii duhovniceşti ai cuviosului Vasile. Se ştie că acesta a avut sub directa sa îndrumare spirituală cel puţin unsprezece comunităţi isihaste din zona Focşani-Râmnicu Sărat. Raporturile cu toate aceste comunităţi, pe cât de variate şi diverse, au fost menţinute prin vizitele personale ale stareţului Vasile sau prin trimiterea scrierilor sale.
Poiana Mărului se află într-o zonă de munte, situată azi la hotarul dintre două judeţe Buzău şi Vrancea. Cei care se încumetă până aici au parte, pe lângă priveliştea încântătoare oferită de natură, de o linişte interioară, de o pace ce îţi picură în suflet numai bucurie. Pelerinul se opreşte şi se întreabă dacă nu cumva a ajuns în grădina Raiului. Totul este parcă desprins din basmele româneşti, căci aşezarea schitului este înconjurată de o livadă de meri, lucru mai rar întâlnit pe culmi de munte.
Mânăstirea Poiana Mărului
se află într-o poziţie pitorească, înconjurată de păduri de fag şi de stejar. Drumul prin această pădure este presărat de numeroase troiţe, aşezate acolo de monahi ori de binecredincioşii creştini, pelerini în acele locuri. Intrarea în mânăstire se face prin partea de răsărit, printr-o poartă sculptată în lemn. De-a stânga şi de-a dreaptă intrării se află două troiţe închinate Mântuitorului Hristos şi profetului Ilie. Pentru a ajunge în vatra schitului pelerinul urcă o alee lină, străjuită de brazi şi mărginită de o parte şi alta de garduri, care se termină sub noua clopotniţă, ce se înalţă zveltă şi robustă. Incinta mânăstirii este destul de largă, dezvăluind în centru biserica mare, din lemn, ctitorită în anul 1812. În partea de răsărit se află o biserică nouă, ridicată în 1994 prin strădania actualului stareţ, ieromonahul Macarie Beşliu. Puţin mai jos întâlnim vechea clopotniţă, biserica de la 1774 şi cimitirul. Pe celelalte laturi, de miazănoapte, miazăzi şi apus se află căsuţe pentru monahi, chilii, arhondaric, trapeză şi casă de oaspeţi. Toate acestea alcătuiesc sfânta Mânăstirea Poiana Mărului, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Marius I. BUZĂŢELU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu