Ce este iubirea?
Răspunzând creştineşte la această întrebare, aş zice că iubirea este cel mai nobil sentiment şi cea mai mare virtute pe care o poate cultiva un om în interiorul sufletului său. Pentru a simţi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră şi pentru a putea comunica permanent cu El, avem nevoie de credinţă, nădejde, iubire şi rugăciune.
Cea mai importantă dintre acestea este cu siguranţă iubirea, pentru că, fără ea, celalalte nu au niciun rost, sunt seci şi lipsite de sens. Întotdeauna mi-a plăcut ideea că Dumnezeu înseamnă iubire, de aceea consider că iubirea este mai presus de orice, un lucru divin, dar care poate fi încercat de orice om, sub toate formele ei, cu o singură condiţie : să îşi dorească iubirea şi să îşi deschidă sufletul pentru ea.
A iubi înseamnă a te dărui prin setea ta necontenita, a fi un liman pentru cei ce au nevoie de tine şi de ajutorul tău, a răspândi bucurie tuturor, a fi în pace cu toţi, cu toate, cu tine şi cu Dumnezeu.
Dintre toate formele iubirii, cea mai complexă este iubirea de Dumnezeu, pentru că, odată dobândită, în ea se includ toate celelalte forme de iubire.
Se spune că doar cunoscându-L pe Dumnezeu poţi ajunge să-L iubeşti.
Dumnezeu in viaţa mea...
În viaţa mea, noţiunea de Dumnezeu a apărut la o vârstă fragedă. Îmi aduc aminte că prima oară i-am văzut pe străbunicii mei cum respectau tradiţia creştină ; deşi erau oameni simpli şi fără studii, în centrul vieţii lor a fost mereu Dumnezeu. Odată cu ei, eram pusă şi eu să mă rog, să merg la Biserică, deşi nu ştiam că ce se spune acolo poate fi înţeles sau lucrat duhovniceşte. Atunci am învîţat şi tot atunci am avut primele exemple de oameni care vor ca Dumnezeu să facă parte din viaţa lor. De la ei nu lipsea niciodată rugăciunea, nici seara, nici dimineaţa, nici la vreme de necaz sau bucurie, dar nici atunci când trebuiau să mulţumească pentru binefacerile primite.
Anii au trecut, iar străbunicii au murit, înainte de a păşi eu în primul an de şcoală. Atunci, m-am trezit înconjurată de oameni de tot felul, am început să cresc şi să cunosc puţin din realitatea dură a acestei lumi. Descopeream acum, odată cu bunătatea, şi răutatea, dar, mai ales, realizam că nu toţi oamenii sunt la fel, cel puţin nu la fel ca străbunicii mei.
Cred că însuşi drumul vieţii şi fiecare lovitură primită din partea ei te pot apropia sau depărta de Dumnezeu. Sunt oameni care rămân insensibili chiar dacă, atunci când le-a fost greu, Dumnezeu i-a purtat în braţe şi au trecut cu bine peste toate. Cu toate astea, în interiorul sufletului lor nu s-a schimbat nimic. Există însă şi unii care, miraţi de bunătatea Lui, descoperă că El este adevăratul sens al vieţii, care poate umple golul din sufletul lor, că el e singurul care poate da fericire şi împlinire permanentă.
Numai Dumnezeu poate şti iubirea pe care fiecare om I-o poartă şi dacă acesta îi dăruieşte inima doar Lui, pentru că raţiunea omului nu se potriveşte cu raţiunea lui Dumnezeu.
Motivele pentru care mi-am dorit ca Dumnezeu să facă parte din viaţa mea au fost foarte multe: am văzut că sunt lucruri de care mintea şi puterea oamenilor sunt depăşite; am înţeles că moartea este un lucru inevitabil în viaţa fiecărui om; am conştientizat că lumea s-ar distruge în câteva minute fără prezenţa lui Dumnezeu; am simţit nevoia de iubire, de ajutor, de protecţie din partea Lui faţă de tot ce e rău în lumea aceasta şi nu numai, faţă de mine însumi şi chiar şi faţă de El, pentru că au fost momente în care nu auzeam decât de un Dumnezeu ca judecător aspru, de care îmi era frică; dar, mai târziu, am auzit că, pe lângă faptul că Dumnezeu e drept, El este şi iubire şi, dacă El este iubire, nu poate fi vorba decât de o iubire infinită, nemărgintă de timp sau de spaţiu şi imposibil de explicat de mintea şi limba omenească.
Dacă de iubirea lui Dumnezeu faţă de mine şi de toţi oamenii m-am convins din cărţile Sfinţilor Părinţi şi din lucrurile care mi s-au întâmplat de-a lungul vieţii, precum şi din faptul că acum mă simt ocrotită mereu de Dumnezeu, îi simt ajutorul întotdeauna, la iubirea mea pentru El văd că nici măcar nu am pus începutul. Nu voi înceta niciodată să sper că eu şi cei care îşi doresc, ca şi mine, să fie cu Dumnezeu, să-L iubească, vor fi ascultaţi intr-o zi, pentru că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, ci numai omul singur se poate pierde de El, dacă nu-L doreşte în adâncul sufletului său şi dacă nu face nimic pentru a cunoaşte această iubire.
Iubirea omului pentru Dumnezeu este oricum limitată, pentru că şi omul este limitat, însă există şi oameni care îl văd pe Dumnezeu ca sens al vieţii lor, care trăiesc după legea Lui, care nu văd niciun lucru bun posibil fără Dumnezeu, cărora şi moartea pentru El li se pare o binecuvântare, care, atunci când Îl cunosc, sunt cuprinşi de lacrimi de bucurie, care îşi simt sufletul înconjurat de căldura iubirii Lui. Aşa văd eu iubirea omului pentru Dumnezeu, din câte am putut înţelege de la cei care Îl iubesc pe El, şi din această iubire mi-aş dori să pot gusta şi eu, si tu, şi toţi oamenii, măcar o picătură.
Să avem mereu în gândirea noastră ceea ce a spus cândva părintele Arsenie Boca: Dumnezeu iubeşte pe cel mai păcătos dintre oameni mai mult decât iubeşte un sfânt pe Dumnezeu şi astfel, cu răbdare şi speranţă, vom putea cultiva în sufleţelul nostru nădejdea, iubirea, credinţa şi puntea de legătură între noi şi Dumnezeu: rugăciunea.
Mihaela Iliescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu